Traduceri legalizate autorizate

Joseph Aarons, cînd deodată am auzit o bătaie frenetică în uşă şi, spre stupefacţia mea, şi-a făeut apariţia domnişoara Durrant, cu faţa albă ca varul şi ochii înlăcrimaţi.
—    Vă rog din suflet să mă iertati... dar... dar s-a întîmpîat ceva îngrozitor. Spuneati că sînteti detectiv ! i se adresă lui Poirot.
—    Ce s-a întîmplat, mademoiselle ?
—    Mi-am deschis valiza. Miniaturile se aflau într-o casetă din piele de crocodil... in-cuiată, bineînteles. Iar acum, priviţi !
Şi ne întinse o casetă pătrată. Capacul atîrna desfăcut. Poirot o luă în traduceri legalizate mînă. Fusese fortată ; probabil de cineva cu o putere deo-sebită. Urmele erau vizibile. Poirot o exa-mină şi dădu din cap.
—    Şi miniaturile ? o întrebă, deşi amîndoi ştiam foarte bine răspunsul.
—    Au dispărut. Le-a furat cineva. Vai ! Ce mă fac ?
—    Nu vă alarmati, i-am spus. Prietenul meu estc Hercule Poirot. Trebuie să fi auzit de el. Dacă e cineva care să vă aducă înapoi miniaturile, atunci el este acela.
—    Monsieur Poirot ! Marele monsieur Poirot !
Poirot era destul de orgolios ca să fie fla-tat de tonul de veneratie :

—    Da, copila mea. Sînt chiar eu. Şi te poţi încrede traduceri autorizate în mine fără nici o retinere. Voi face tot ce-mi stă în putintă. Dar... mi-e foarte teamă că... e prea tîrziu. Spune-mi, şi încuietoarea de la valiză a fost forţată ?
Ea clătină din cap.
—    Dă-mi voie, te rog, să o examinez ! Ne-am dus împreună în camera ei şi Poirot a cercetat valiza cu   multă   atenţie.   Evi-dent, fusese deschisă cu o cheie.
—    Ceea ce nu e deloc greu. Toate încuietorile valizelor sînt făcute cam după acelaşi calâpod. Eh bien, va trebui să chemăm poliţia şi să luăm legătura şi cu domnul Baker Wood cît mai curînd posibil. Mă voi ocupa eu însumi de toate acestea.
Am plecat cu el şi 1-am traduceri legalizate întrebat ce a vrut să spună cînd a afirmat că era deja prea tîr-ziu.
—    Mon cher, am declarat azi că eu sînt exact opusul scamatorului... Că eu fac să reapară lucrurile dispărute... Dar numai dacă cineva a fost cu mine în acea perioadă. Tot nu întelegi ? O să întelegi imediat.
Intră într-o cabină telefonică. Cinci minute mai tîrziu ieşi cu o mină foarte gravă.
—    E aşa cum mi-am închipuit. O doamnă 1-a căutat   pe domnul   Wood   cu   miniaturile

Foraje puturi apa

Ceea ce-mi spui acum, mon ami, e o imbecilitate. Oricine îşi cunoaşte meseria sigur că pare ,.de treabă". Micuţa spunea că va avea mai multă grijă cînd se va vedea cu cele cinci sute c.e lire în poşetă. Dar ea are deja cu ea cele cinci sute.
—    în miniaturi.
—    Exact. în miniaturi. Şi nu e prea mare
diferenţă între una şi alta, mon ami.
—    Dar nu ştie nimeni de ele în afarâ   de noi.
—    Şi ospătarul, şi cei de la foraje puturi masa de alâ-turi. Şi. nu încape îndoială, cîteva persoane din Ebermouth. Mademoiselle Durrant. este încîntătoare. dar. dacă aş fi eu în locul lai mademoiseile Elizabeth Penn, în primul rînd i-aş da asistentei mele o lecţie de bun simţ. Făcu o pauză, apoi rejuă pe alt ton : Ştii ceva, mon ami ? Ar fi cel mai uşor lucru din lume sâ iei o valiză din acele autobuze cu ca-pota deschisă în timp ce noi stăm la masă.
—    Ei. hai. Poirot, ce dracu ! Nu se poate să nu vadă cineva !
—    Şi. mă rog. ce să vadă ? Pe cineva carc îşi ia propria valiză. Treaba poate fi făcutâ în văzul lumii, fără ca nimănui să nu-i treacă prin cap să intervină.
—    Vrei să spui... adică vrei să insinuezi că... Dar tînărul acela în costum maro... nu era valiza lui ?
Poirot se încruntă.
—    Aşa se pare. Oricum, mi se pare curios că nu a făcut-o mai înainte, cînd s-a oprit autocarul. Ai observat că nici nu a mîncat 'aici ?
—    Dacă domnişoara Durrant nu ar fi stat cu faţa la geam nu 1-ar fi văzut, am rostit eu rar.
—    Şi de vreme ce era propria lui valiză, tot nu a contat, zise Poirot. Âşa că să nu ne mai gîndim la asta, mon ami.
Cu toate acestea, după ce am început să gonim cu viteză pe şosea, Poirot a găsit un prilej să-i mai ţină lui Mary o predică despre pericolul de a fi indiscret, iar ea îi acceptă foraje spusele destul de spăşită, dar cu aerul- că totul era doar o glumă.
Am ajuns la Charlock Bay pe la ora patru şi foraje am fost destul de norocoşi să găsim camere la hotelul „Ancora" — un han de modă ve-che, dar încîntător, care dădea într-una din străzile laterale.
Poirot tocmai îşi despachetase cîteva lu-cruri folositoare şi îşi pomăda mustaţa cu cosmeticale înainte de a ieşi să-i facă o vizită

Traduceri araba autorizate legalizate

Spuneam că la întoarcere mă voi păzi de „răufăcători", cum le spuneţi dumneavoastră. Presupun că domnul Wood plăteşte totdeauna în bani gheaţă. Cu cinci traduceri autorizate araba sute de lire la mine am toate şansele să intru în atenţia vreunui râufâcător.
Rîse, dar Poirot din nou nu răspunse. In schimb, o întrebă la ce hotel îşi propusese să stea în Charlock Bay.
—    Hotelul ..Ancora". E mic şi ieftin, dar foarte bun.
—    Aşa deci ! spuse Poirot. Hotelul ,.An-cora". Exact undc şi-a pus în gînd şi Hastings să stăm. Foarte ciudat !
Imi făcu cu ochiul.
—    Staţi mult la Charlock Bay ? întrebă Mary.
—    Doar o r.oapte. Am nişte afaceri acolo. Probabil că traduceri araba nu ghiciţi, mademoiselle, care cste profesiunca mea, eh ?
Am urmărit-o pe Mary cum trecea în re-vistă clteva posibilităţi, numai pentru a le respingc — dintr-un sentiment de prudenlă, presupun. în ccîe din urmă se hazardă să su-^ereze că Poirot cra scamator. La care el se afătă nespus de amuzat.
—    Ah ! Ce mai idee ! Credeţi că scot iepuri din joben ? Nu, mademoiselle.   Eu   sînt exact opusul unui scamator. Scamatorul face traduceri legalizate araba obiectele să dispară. Eu fac să reapară obiec-tele care au dispărut. Se înclină într-o pozi-ţie cît se poate de dramatică, spre a imprima cuvintelor un efect mai convingător. E un se-cret, mademoiselle, dar dumneavoastră vi-1 spun : sînt detectiv !
Se lăsă pe speteaza scaunului, satisfăcut de efectul spuselor lui. Mary Durrant se holba la el ca vrăjită. Dar orice conversatie ulteri-oară a fost împiedicată de claxoanele de afară, care anunţau că monştrii motorizati erau gata de plecare.
în vreme ce ieşeam împreună cu Poirot, am făcut oarecari comentarii pe seama far-mecului comesenei noastre. Poirot a fost de aceeaşi părere.
—    într-adevăr, e fermecătoare. Dar şi cam prostuţă, nu ?
—    Prostută ?
—    Ei, hai, nu face pe ultragiatul ! O fată poate fi îrumoasă şi cu traducator araba  părul roşu şi totuşi să rămînă o proastă. Ce poate fi mai prostesc decît să te destăinui unor străini, aşa cum a 'făcut ea.
—    Păi, şi-o fi dat seama că sîntem de treabă.

Scoala soferi

Intrucît sofer ne-am arătat interesaţi, s-a apucat r-n ne explice. Un anume domn J. Baker Wood din America era un mare cunoscător şi colecţionar de miniaturi. Recent, un set foarte valoros de miniaturi apăruse pe piată, îar domnişoara Elizabeth Penn, mătuşa lui Mary, îl achiziţionase. Apoi îi scrisese dom-r.ului Wood, descriindu-i miniaturile şi ce-r'nd un anume preţ. El îi răspunsese pe loc, snunînd că este pregătit să cumpere setul dacă miniaturile erau cele soferi descrise, şi o rugă S'l trimită pe cineva cu ele ca să le poată ve-d?a la reşedinţa lui, adică la Charlock Bay. în consecinţă, domnişoara Durrant fusese ex-pediată ca reprezentant direct al mătuşii ei.
—    Mă rog, sînt niste lucruşoare adorabile, ru zic nu, spuse ea. Dar nu îmi imaginez că nineva ar putea arunca atîţia bani pe ele. Cinci sute de lire scoala de soferi ! Gîndiţi-vă ! Sînt făcute de Cosway. Parcă e Cosway, nu ? Mereu mă în- curc în chestiile astea.
Poirot zimbi.
—    Nu prea vă pricepeţi, mademoiselle. ch ?
—    Nu am nici o pregătire, spuse Mary mdurerată. în familia mea nu a avut c;ne sâ ne înveţe despre lucrurile astea vechi. Şi sînt r.tîtea de învăţat !

Oftă. Apoi, dcodată, ochii i se măriră plini de surpriză. Era aşezată cu faţa la geam, iar acum se uita afară în curte. Aruncînd o vorbă în fugă, se ridică de la locul ei şi se repezi pe uşă. Peste cîtcva clipe se întoarse abia respi-rînd şi-şi ceru scuze.
—    Iertaţi-mă că am ieşit aşa în fugă ! Dar am avut impresia că cineva mi-a luat valiza
din autobuz. Am zburat după el, dar s-a dovedit că era instructor auto valiza lui. E aproape identică cu a mea. M-am simţit atît de scoli soferi ridicolă. E ca şcînd 1-aş fi acuzat de furt.
La acest gînd o pufni rîsul. Poirot însă nu r!se.
—    Ce fel do om era, mademoiselle ? Des crieţi-mi-1, vă rog.
—    Avea un costum maro. Un tînăr subţi-rel cu o mustaţă abia perceptibilă.
—    Aha ! făcu Poirot. Prietenul nostru de ieri, Hastings. îl cunoaşteţi pe acest om, ma-demoiselle ? L-aţi  văzut mai înainte ?
—    Nu, niciodată. De ce ?
—    Nimic. Ciudat... Asta e tot.
Deveni din nou tăcut şi nu mai interven' în conversaţia noastră decît atunci cînd Mar> Durrant spuse ceva care îi atrase atenţia,
—    Ce spuneaţi, mademoiselle ?

Magazin de antichitati

Care era proprietara   unui   foarte   interesant magazin de antichităţî din Ebermouth.
Cînd îi murise tatăl, mătuşa nu se alesesj cu prea mult, aşa încît  se  hotărîse  să   folo-sească bruma de capital şi mulţimea   de   lu-cruri frurnoasc lăsate moştcnire pentru a se lansa in afaceri. Avusese deja succec şi deve-nise chiar celebră. Fata, Mary Durrant,   ve-nise să locuiască împreună cu   mătuşa   sa   şi eventual să înveţe   „meşteşugul"   comerţului cu antichităţi. în orice caz, era extrem de en-tuziasmată — slujba aceasta era net prefera-bilă uneia de guvernantă sau   de   însoţitoare de bătrîni.
Poirot dădea din cap interesat şi aprobator.
— Mademoiselle cu siguranţă va avea suc-ces, spuse el galant. Dar aş dori să-i dau un sfat mic. Mademoiselle, să nu vă încredeţi în oricine ! Pcste tot în lume mişună golani şi vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi in autocar. Trebuie să fii în permanentă cu ochii în patru, suspicios !
Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu d'n cap ca un bătrîn înţelept.
— Aşa este cum vă spun. Cine ştie ? Poate chiar eu, care vă vorbesc, sînt un răufăcător de cea mai joasă speţă.

Şi clipi mai des ca oricînd sub privirile ci stupefiate.
Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prînzul şi, după ce schimbă cîteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuşi să ne aranjeze o mă-suţă de trei persoane lîngă geam. Afară, în-tr-o curte mare, erau parcate cam vreo douâ-zeci de autocare cu caroseria deschisă care veniseră din toată ţara. Restaurantul hotelu-lui era înţesat şi gălăgia era apreciabilă.
—    Uneori parcă ţi se acreşte de prca
multă vacantă, am spus eu cu o grimasă.
Mary Durrant a fost de aceeaşi părere.
—    Ebermouth a devenit atît de răsfătat în sezonul cstival ! Mătuşa mea spune că înainte cra altfel. Acum abia dacă te poţi strecura pc trotu'ar de atîta lume.
—    Dar acest lucru nu împiedică afaceriL să prospere, mademoiselle !
—    Nu şi în cazul nostru. Noi vindem dosr lucruri rare, valoroase. Nu ne înjosim noi cu kitchuri. Mătuşa mea are clienţi răspînditi prin toată Anglia. Dacă îi cer o anume ma:ă ori un scaun „stil" sau un portelan deosebit, îi scriu şi, mai devreme sau mai tîrziu, ea lc face rost de obiectul dorit*. Exact asta s-a in-tîmplat şi acum.

Cum sa iti lasi mustata

Băgat în faţă cu grosolănie şi ai spus că locurile trei şi patru sînt mai bune.
—    Ei şi tu, Poirot ! am zis simţind că-mi iau foc obrajii.
—    Păr roşcat, mereu părul ăsta roşcat !
—    Cel puţin ea merita mai multă atenţie decît orice tînăr ciudat.
—    Asta depinde de punctul de   vedere   al fiecăruia. Mie mi s-a părirt interesant tînărul.
Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit imediat şi eu la el.
—    De ce ? Ce vrei să spui ?
—    Oh ! Stai puţin ! Să spuncm că'm-a intercsat pentru că dorea să-şi lasc mustalâ, însă rezultatul era deplorabil. Poirot îşi mîngîie cu tandrete propria mustată, de-a dreptur magnifică. E o adevărată artă, murmură el, să ştii cum să-ţi laşi mustaţa să crească !
Am toată simpatia pentru cei care vor să aibâ mustată.
Nu ştii niciodată cînd Poirot vorbeşte se-rios şi cînd glumeşte pe socoteala cuiva. Am socotit că e mai cuminte să tac.
A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu adevărat splendidă ! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-şi asume nici un risc. Şi-a luat o haină de lînă, un palton greoi şi două fulare şi toate astea peste cel mai gros costum de haine. în plus, a înghiţit înaintea plecării şi două tablete „Antigrippe" şi şi-a mai vîrit încă o doză în buzunar.
Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnişoara drăguţă pe care o remarcasem în ziua precedentă avea şi ea o valijoară, la fel şi tînărul care, am tras eu concluzia asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. în rest, nimeni nu avea bagaj. Cele patru valize au fost puse de şofer cu grijă în portbagaj şi apoi toţi ne-am luat locurile în primire.
Din malitiozitate, mi-am zis eu atunci, Poi-rot m-a plasat pe mine pe locul din afară, căci ..eu aveam mania aerului curat", iar el se in-stală chiar lîngă frumoasa noastră vecină. Dar în curînd îşi repară greşeala. Cel care ocupa locul şase era un tip foarte gălăgios şi glumeţ, astfel încît Poirot o întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă schimb de lo-curi. Ea încuviinţă plină de recunoştinţă şi, după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi şi curînd toţi trei discutam plini de jo-vialitate.
Evident foarte tînără, cred că nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut mult şi ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate aparenţele fă-cea o călătorie de afaceri   pentru   mătuşa   ei

Clima britanica

Şi dacă plouă ? Clima  voastră  britanicâ e atît dc instabilă !
—    Ne înarmăm cu glugi şi aşa mai departc.
Iar dacă plouă cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că autecarui are caroscria deschisă.
—    Ah ! lăcu Porot. Atunci să sperăm că totuşi va ploua.
—    Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvînt...
—    Vai, nu, mon ami. Văd că ţi-a intrat în cap să mergi ncapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel gros şi două fulare. Oftă. Dar vorn avca dcstul timp la Charlock Bay !
—    Se pare că va trcbui să petrecem şi noaptca acolo. Turul excursiei trece prin Dart-moor. Masa de prînz o luăm la Monkhamp-ton. La Charlock Bay ajungem pe la patru şi autocarul porneşte înapoi la ora cinci şi ajunge aici la zece seara.
—    Aşa deci ! spuse Poirot. Şi cînd te gîn-deşti că mai sînt unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînţeles că ne va costa mai puţin, pentru că nu mai facem şi drumul înapoi, nu ?
—    Nu cred câ e posibil aşa ceva,
— Bine, dar trebuie să insişti,
—    Ei, hai, Poirot, nu fi meschin ! Ştii doar că eşti plin de bani.
—    Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la simţul afacerii. Să fi fost chiar milionar şi tot n a.ş fi plătit mai mult decît e drept şi just.
După cum prcvăzusem, Poirot nu a avut nici o şansă. Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm şi indiferent, dar ferm pe poziţie. Ideea lui era că trebuia să ne întoarcem cu acclaşi autocar. Mai mult, insi-nuă faptul că ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a părăsi autocarul la Char-ock Bay.
Invins, Poirot plăti suma cerută şi părăsi biroul.
—    Englczii ăştia nu au simţul banunai, bombăni cl. Hastings, n-ai observat un tînăr care a plăiit tot biletul, dcşi a menţionat că vrea să coboare la Monkhampton ?
—    Nu cred. Că veni vorba...
—    Da, ştiu, o priveai pe tTnăra domnişoară care a cumpărat locul cinci, chiar lîngă noi. Da, mon ami, te-am văzut. Acesta a şi fost motivul pentru care, cînd eram pe punctul de a lua locurile treisprezece şi paisprezece — care sînt în centru şi parcă ceva mai apă-rate, mâ rog, cît pot fi ele de apărate — te-ai

Maturatori de strada

Deja trecuseră patru zile extrem de agre-abile cînd Poirot a venit la mine ţinînd în mînă o scrisoare deschisă.
—    Mon ami, îţi mai aminteşti de priete-
nul meu Joseph Aarons, impresarul ?
După o clipă de gîndire am încuviinţat. Poirot are o grămadă de prieteni a căror pro-venientă socială diferă ca de la cer la pă-mînt. Amicii lui sînt fie măturători de stradă, fio lorzi din înalta societate.
—    Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock Bay. Nu se simte deloc bine şi, în plus, îl mai supâră şi o afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. Mon ami, cred că e cazul să răspund invitaţiei. Dragul de Joseph e un prieten atît de devo-tat şi a făcut atîtea ca să mă ajute în trecut.
—    Bineînţeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că Charlock Bay e un loc drăguţ şi întîmplarea face că nu am mai fost acolo ni-ciodată.
—    Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Eşti atît de amabil să te intere-sezi de mersul trenurilor ?
—    Probabil că va trebui să schimbăm tre-nul de vreo două-trei ori, i-am spus cu o strîmbătură. Ştii cum sînt Hniile asteâ care travcrsează ţara. Uneori abia dacă îţi ajunge
o zi ca să parcurgi distanţa dintre Devonul de Sud şi Devonul de Nord.
Cu toate acestea, făcînd investigaţiile de rigoare, am aflat (nu 'fără surprindere) că drumul nu necesita mai mult de o schimbare de tren la Exter şi că, în general, trenurile circulau la orele anunţate. Tocmai mă grâ-beam spre Poirot să-i dau vestea cînd, trecînd pe lîngă oficiul de voiaj cu autocarele, am putut citi următorul anunţ :
„Mîine. Excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 8 :30 cu un itinerar care trece prin cele mai pitoreşti locuri din De-von".
Am întrebat cîteva porsoane şi m-am în-tors la hotel entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-1 fac pa Poirot să-mi împăr-tăşească părerea :
— Mon ami, de unde atîta pasiune pentru autocar ? Vezi tu, trenul e ceva sigur. Nu ex-plodează cauciucurile ; nu au loc accidente. Şi, în plus, nu te simţi incomodat de prea mult aer. Ferestrele pot fi închise şi nu intră deloc praf înăuntru.
I-am sugerat într-un mod cît se poate de de-licat că pe mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat.